Urăsc dorul. Cu toată inima mea, eu urăsc dorul. Ştiu că sună banal, ştiu cât de banal sună.
Dar urăsc dorul şi tot ce aduce cu el.
Ce mai vrea de la mine? Ce mai vor gândurile cu tine de la mine? Ce mai vrei tu de la mine?
Ţi-ai lăsat, parşiv, demonii în mine.
Ce mai vrea dorul să fac şi să dau? Câte lacrimi mai vor gândurile cu tine să mai vărs? Ce mai vrei tu, demon, de la mine?
Mă doare capul, ochii, inima, sufletul şi până şi spiritul. Se învârt toate, hipnotizate, în jurul dorului de tine.
Iar tu?
Tu razi hapsân, cu gura până la urechi. Te bucuri de show-ul asta superb.
De cum îmi plâng nopţile şi zilele, de cum binele tău e răul meu, de cum toate mă macină şi…doar tu mă poţi salva.
Da, doar tu. Tu, demon, tu. De ce doar tu?
De ce nu o pot face singură? O fi că încă îmi ai inima? Sau poate şi doar o bucată din ea?
Şi, Doamne, ce-aş mai vrea să te urăsc. Cu toată inima aş făce-o. Dar…mă gândesc la ochii tăi şi plâng, mă gândesc la buzele tale şi mă ia dorul, mă gândesc la nopţile petrecute făcând dragoste şi mă topesc de durere.
Iar tu?
Tu eşti fericit, demone. Eşti fericit cu noua-ţi iubire, eşti fericit cu tristeţea mea.
Ce-ţi pasă ţie? Că doar…
Doar…
Cine sunt eu pentru tine?
Nimeni...
